Meșteșuguri Tradiționale
Imediat după anexarea Bucovinei, autoritățile austriece au avut în vedere sporirea prin colonizări a numărului populației din noua provincie. Această orientare poate fi surprinsă și într-o directivă a celui de-al doilea guvernator militar al Bucovinei, baronul Karl von Enzenberg: „Este de avut în vedere să se atragă încoace meșteșugari germani buni și învățați și sporirea cetățenilor germani să fie favorizată pe cât posibil”.
În linii mari, valurile succesive de coloniști germani pot fi diferențiate, din punct de vedere economic, în trei grupe diferite:
• șvabii, proveniți din landurile din SV-ul Germaniei de astăzi, s-au așezat în zona de podiș, întemeind colonii la Ilișești, Ițcani (Ițcanii Noi), Milișăuți, Bădeuți, Arbore, Mitocul Dragomirnei. Ocupația de bază a acestora era agricultura;
• țipțerii, originari din regiunea slovacă Zips, erau specializați în minerit, munca la pădure și prelucrarea lemnului. Au colonizat zona montană a Bucovinei, stabilindu-se la Iacobeni, Pojorâta, Cârlibaba, Ciocănești, Prisaca Dornei, Fundu Moldovei.
• germanii veniți din Boemia au preferat orașele (mulți s-au stabilit la Gura Humorului/colonia Bori) și o serie de sate din vecinătatea acelor orașe unde se ocupau în special cu producerea sticlei (Karlsberg-Gura Putnei și Fuerstental-Voievodeasa).
Principala resursă a solului bucovinean a reprezentat-o pădurea, fondul forestier ocupând aproape jumătate din suprafața provinciei. În ultimul sfert al sec. al XVIII-lea au fost înființate primele două fierăstraie din Bucovina puse în funcțiune de forța apei, cel de la Capu Codrului, aparținând colonistului german Majer Schätz, producând la 178.620 de scânduri pe zi. De la acest început timid, producția de cherestea a Bucovinei a ajuns la 500.000 m³ la sfârșitul sec. al XIX-lea, mare parte din producție fiind destinată exportului.
După falimentul întreprinderii metalurgice a familiei Manz, cei mai mulți dintre lucrători s-au orientat către munca la pădure, plutărit sau s-au angajat în fabricile de cherestea din zonă. Legătorii de plute și plutașii germani din Ciocănești și Iacobeni erau foarte apreciați pentru profesionalismul lor, fiind solicitați și în schelele de legare a lemnului din bazinul Bistriței moldovenești, iar țipțerii organizați în echipe de meșteri tâmplari și dulgheri primeau numeroase comenzi în Vechiul Regat și în Transilvania.
Germanii boemi au înființat sticlării („Glashütte”) mai întâi la Crasna, apoi la Gura Putnei (Karlsberg), la Marginea și, în final, la Voivodeasa (Fürstenthal). Ca ocupații complementare pot fi enumerate arderea mangalului sau obținerea dohotului din pădurile de mesteacăn. Randamentul scăzut al acestor îndeletniciri și concurența produselor manufacturate provenite din provinciile Coroanei Austriece mai dezvoltate economic au condus la necesitatea reprofilării acestor coloniști, unii axându-se pe muncile forestiere sau practicarea anumitor meșteșuguri, alții migrând către categoria funcționarilor.
Și în cadrul coloniilor agricole existau numeroși meșteșugari pentru acoperirea necesităților economice ale gospodăriilor etnicilor germani: tâmplari, fierari, croitori, morari, brutari, cizmari. Chiar și în prezent, terminologia sculelor și uneltelor din orice fierărie bucovineană abundă de termeni nemțești, ceea ce denotă puternica influență a meșterilor fierari de etnie germană asupra acestei îndeletniciri în cuprinsul acestei părți de țară. Un alt domeniu economic în care germanii au avut o contribuție importantă a fost morăritul. Meșterii morari germani au construit mori acționate de forța apei, pe care le-au modernizat cu trecerea timpului transformându-le în adevărate unități industriale.
Un număr mare de astfel de mori de apă au fost concepute și puse în funcțiune de morarii germani; le întâlnim, spre exemplu, la Negrileasa (Schwarzthal) sau pe pârâul Pozen la Satu Mare Nemțesc, acolo unde familia Zurowski a dat mai multe generații de morari, succesiune întreruptă în momentul repatrierii etnicilor germani bucovineni în toamna anului 1940.